Dizabilitatea a fost recunoscută drept o problemă globală de sănătate publică de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS). Ea este, totodată, o problemă de drepturi ale omului și o prioritate de dezvoltare, fiind preluată de ONU în Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă.

Statele membre s-au angajat „să nu lase pe nimeni în urmă” (leaving no one behind), cu referire la persoanele cu dizabilităţi și alte grupuri dezavantajate, și au propus obiective concrete privind respectarea tuturor drepturilor acestor persoane.

Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi definește această categorie ca fiind „persoane care au deficienţe fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de durată, deficienţe care, în interacţiune cu diverse bariere, pot îngrădi participarea deplină şi efectivă în societate, în condiţii de egalitate cu ceilalţi”.

Barierele pot fi: mediul fizic inaccesibil (arhitectura clădirilor inadecvată accesului persoanelor cu dizabilităţi, lipsa rampelor sau existenţa unora greu de utilizat, lipsa unor tehnologii de acces și dispozitive de asistare, lipsa meselor de examinare sau a echipamentelor medicale adecvate și persoanelor cu dizabilităţi), atitudinile negative ale oamenilor faţă de dizabilitate, lipsa de conștientizare, de cunoaștere și de înţelegere a nevoilor persoanelor cu dizabilităţi, lipsa de materiale de informare și comunicare.

Unităţile sanitare trebuie să fie pregătite

România a adoptat, anul acesta, Strategia Naţională privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi 2022-2027, printre cele opt domenii prioritare regăsindu-se și Sănătatea.

Pentru că persoanele cu dizabilităţi au dreptul de a beneficia de servicii de sănătate de cea mai bună calitate, accesibile din punct de vedere fizic, informaţional și comunicaţional, ANMCS recomandă în cuprinsul mai multor standarde ca unităţile sanitare să fie pregătite pentru preluarea și îngrijirea acestor pacienţi.

În cadrul lor se face referire la accesul fizic al pacienţilor cu dizabilităţi în unităţile sanitare (rampe funcţionale, mână curentă, fără obstacole/praguri, sistem de deschidere a ușilor, adaptarea grupurilor sanitare, lifturi adecvate).

Totodată, se are în vedere modul de orientare și comunicare (existenţa marcajelor/inscripţionărilor accesibile nevăzătorilor, a materialelor în Braille, asigurarea serviciilor unui interpret mimico-gestual, colaborarea cu organizaţii care sprijină persoanele cu dizabilităţi, inclusiv prin preluarea câinilor utilitari ai acestora etc.). Lipsa acestor măsuri conduce la vulnerabilitatea persoanelor cu dizabilităţi, mai ales în situaţii de risc și urgenţe umanitare.

În mai 2021, statele membre OMS au adoptat rezoluţia WHA74.8 privind „Cel mai înalt standard de sănătate atins pentru persoanele cu dizabilităţi”.  O evaluare relevantă va fi raportul global privind cel mai înalt standard de sănătate atins pentru persoanele cu dizabilităţi până la sfârșitul anului 2022.

Întrebările firești sunt însă altele: sunt unităţile noastre sanitare suficient de pregătite cu aceste soluţii?, este personalul instruit în relaţionarea cu varietatea de persoane cu dizabilităţi?, primesc acestea suficient sprijin financiar de la autorităţile care le coordonează/administrează?

Citiți și: Reglementări privind telemedicina