Experienţa cu o studentă medicinistă, care a dorit să fie recomandată spre a discuta despre o posibilă îndrumare, din partea mea, pentru o lucrare de licenţă, mi-a adus aminte de articolul „Nu știu alţii cum sunt sau despre lucrarea de licenţă”, pe care l-am publicat în revista Alma Mater Medicorum (an. I, nr. 1, septembrie-octombrie, 2004, p. 17). Făceam o comparaţie între abordarea foștilor mei colegi de facultate (am absolvit în 1999) și abordarea studenţilor de atunci (2004), care descoperiseră site-urile ce vindeau lucrări și prezentări PPT pentru UMF-iști. 

De atunci am urmărit evoluţia raportării studenţilor la teza pe care o aveau de întocmit pentru finalul studiilor. Pe scurt: superficialitate și dezinteres. Unii colegi care coordonau lucrări de licenţă mi-au mărturisit, nu cu mult timp în urmă, șocul resimţit atunci când auzeau că unii dintre studenţii lor nu erau în stare nici să-și caute bibliografia, ce să mai vorbim despre alcătuirea planului și a fișelor de lucru, a redactării și aducerii cât mai aproape de varianta finală.

Sfătuitori virtuali

Pe YouTube sunt numeroși studenţi care se vor a fi sfătuitori virtuali pentru diferitele aspecte ale vieţii academice. Am parcurs doar trei dintre înregistrările postate în ultimii ani, din care voi cita în continuare. În materialul „Totul despre licenţa la UMFCD”, domnișoara, X.M., rezidentă acum, face următoarele consideraţii: „Contează foarte mult priorităţile. Pentru mine prioritatea a fost să fac o lucrare relativ simpluţă, să nu-mi bat capul cu ea și asta vă sfătuiesc și pe voi. Doar dacă vreţi să publicaţi lucrarea în cine-știe-ce revistă medicală sau, în fine, fiecare știe ce vrea să facă cu timpul lui... Doar dacă este o lucrare pe care – într-adevăr – vreţi s-o pregătiţi cu un scop mult mai măreţ decât simpla lucrare de licenţă, sau este un subiect de care să fiţi cu adevărat super-interesaţi și pasionaţi și vreţi să studiaţi pentru voi. Nu vă bateţi capul cu lucruri super-complicate, pentru că e pierdere de timp. Vă sfătuiesc să nu vă complicaţi foarte tare pentru că anul VI este foarte, foarte important pentru examenul de rezi și nu ar fi ok să pierdeţi mult timp cu chestia asta. (...) Terminaţi lucrarea cât de repede se poate. Când aveţi timp mort, când nu aveţi ce face, când staţi la cursuri și nu vă interesează și vă plictisiţi, când nu vreţi să învăţaţi nici pentru facultate și nici pentru rezi – faceţi lucrarea de licenţă!”.

Altă studentă, A.B., extrem de urmărită în mediul online, remarca: „Trebuie să-mi fac licenţa odată! Îmi stă în cap! Ufff! Nu trebuie efort intelectual ca să lucrezi la licenţă. Doar niște ajustări, și alea necesită timp, nu gândire. La sfârșitul zilei, când sunt prea obosită ca să mai învăţ pentru rezi, pot să lucrez la licenţă”.

O tânără aflată în penultimul an la medicină, extrem de convinsă de vorbele sale, cuvânta astfel: „Lucrarea de licenţă este o lucrare știinţifică, un exerciţiu privind introducerea voastră în cercetare. Desigur, mai mult sau mai puţin serioasă. Nu este ca și cum – prin lucrarea de licenţă – ne dorim să inovăm lumea medicală sau să găsim nu-știu-ce descoperiri sau chestii din astea. Licenţa este o lucrare care, mai mult sau mai puţin, te definește pe tine ca persoană. Nu vreau să credeţi acum că lucrarea de licenţă e cea mai importantă chestie pe care o putem face sau chestii din astea. Nu! Cred că sunt alte valori care ne definesc pe noi ca viitoare cadre medicale. Ce observ în jurul meu, și trebuie să vă spun: este o bătaie de cap!”.

O poză de-o zi

Odinioară, pentru unii dintre mediciniști, așa cum am citit în presa vremii, întocmirea lucrării de licenţă se asemăna cu redactarea unui testament. Simţeau că între coperte este un text menit să însemne ceva, fie chiar și un efort de structurare a unor cunoștinţe deja vânturate în lumea știinţifică a vremii. Răsfoiesc în biblioteci lucrări de peste 100 de ani și observ cu cât interes era abordat un subiect, câtă pasiune și cât timp 

acordau cercetării și ce bibliografie complexă parcurgeau acei tineri. Și, din cuvântul de mulţumire, înţelegeai că acea lucrare era rodul interacţiunii cu numeroși medici și profesori, desenatori și fotografi, fapt care conduce la ideea că ele pot fi oricând expuse în expoziţii, la diverse ocazii. Pe când cele de astăzi ajung doar să fie o poză de-o zi, postată pe o reţea socială. Nimic altceva.

Studenta amintită la început, după întâlnirea în care am discutat despre posibila temă a lucrării, mi-a scris un mesaj, pe acum tocita reţea inventată de studentul de odinioară Zuckerberg. În el mă informa că a decis să revină la o anume disciplină, despre care „simte că e cea mai bună variantă” pentru ea, și speră că nu mă voi supăra sau că nu m-a încurcat cumva. Rezidenta la care intervenise pentru a mi-o recomanda mi-a spus direct care a fost motivul „alegerii” studentei: „I se pare că sunteţi pretenţios și că nu se ridică la așteptările dumneavoastră! Vrea, de fapt, să nu se streseze și se va duce la [...]”. 

Nu vor ei o ţară ca afară? Nu ţipă studenţii că își doresc manuale și cursuri occidentale? Păi ce-ai făcut, măi, nene, mă?! O lucrare corectă, corespunzătoare, aferentă, pe barosăneală... cum ne place nouă, jupâni ai fiţelor.