De departe, 2022 rămâne, din perspectiva pandemiei de COVID-19, anul în care și dacă am avut, și dacă n-am avut, nu prea ne-a mai păsat și nici nu prea a mai contat.

Evoluţia genealogică a virusului SARS-CoV-2 a dus la variante mai puţin agresive, a căror răspândire n-o vom mai ști niciodată la fel de bine precum pe a celor anterioare. Și asta pentru că, îndeosebi din motive psihologice, oamenii au refuzat să se mai testeze în contextul unei răceli.

Acum, în plin sezon rece, avem ceea ce se cheamă „tridemie” în unele cercuri: COVID, gripă și VSR (virus sinciţial respirator). Secţiile de pediatrie sunt pline, dar evităm să vorbim despre asta. E un efect post-pandemic. Prea mulţi oameni au fost prea traumatizaţi încât subiectul să își mai aibă loc în mentalul colectiv. Avem inclusiv vaccinuri anti-COVID de generaţie nouă. Cei mai mulţi români, previzibil, nu le vor folosi...

Și apoi războiul de la graniţe. Atacarea Ucrainei de armata rusă a început într-o zi de Dragobete. Faptul că România s-a angajat, ca și celelalte state UE din regiune, la asistenţă medicală gratuită pentru ucrainenii aflaţi sub protecţie temporară a deschis o cutie a Pandorei în reforma sanitară. Pentru că numărul divers al problemelor care urmează din asta a cerut întâlniri, discuţii, decizii și adaptarea acestui hârb de sistem sanitar pe care îl avem încât să poată acomoda propoziţia. Este gratuită, dar nu are cum să fie complet gratuită. Și este asistenţă medicală, dar în condiţii excepţionale, cum am aflat de atâtea ori.

Parte a PNRR, România primește un bolus important de fonduri structurale și linii de finanţare. Vorbim de bani care ar trebui să schimbe, întrucâtva, faţa facilităţilor medicale pentru bolnavi, în anii care vin. Rămâne însă tragedia oportunismului, iar felul în care vor fi cheltuiţi acești bani, fără mecanisme bune de control, s-ar putea să vadă noi scandaluri în anii care vin, când vom afla costul văruitului unei secţii sau renovării unei aripi. Trăim, totuși, în România, ţara unde uneori un pahar cu apă costă greutatea lui în aur.

De departe, însă, faptul că am avut o minimă coerenţă în guvernare, prezenţa activă a unor actori internaţionali pe teritoriul ţării, care au adus experienţă, know-how și tehnologie, școală, educaţie în contextul războiului din Ucraina, este lucrul cel mai promiţător. Iar asta pentru că, la capitolul „protecţie” și „populaţii vulnerabile”, România stă în continuare dezastruos.

Ironia face că, fără criza refugiaţilor, să fi continuat să ignorăm situaţia românilor care trăiesc în precaritate. Urâţenia face ca, parte a crizei refugiaţilor, să riscăm demonizarea sărăciei unde-ar trebui s-o sancţionăm corect. Parte din mine abia așteaptă să se termine 2022. N-a fost un an bun. A fost mult mai bun decât anii de pandemie, dar rămâne un an rău. Visez la un 2023 poate un pic mai senin. Deși sunt puţine șanse.