Pentru cutare prieten, refugiul e șahul, a cărui previzibilitate arborescentă are avantajul că poate acapara cu totul o minte sistematică și perseverentă. Pentru altul, e grădinăritul pe balcon, ghivecele cu busuioc, mentă, leuștean și cimbrișor, îngrijite atent, ce umplu apartamentul umil de bloc cu o briză mediteraneană. Poate ai marele noroc să stăpânești cât de cât un instrument muzical. Dacă nu, poţi oricând citi, merge cu bicicleta sau te poţi juca cu copiii tăi. Eu așa fac. Însă grădinile secrete ale copiilor de azi nu mai sunt impregnabile în ce privește inocenţa și imaginaţia, și vei constata că fiul sau fiica ta e la fel de îngrijorat(ă) ca și tine. Și dacă nici ei nu mai pot avea refugii, dacă teama, nesiguranţa, furia îi atinge și pe ei, unde să găsim noi, oamenii mari, un pic de răgaz, fără să cădem în păcatul negării și al băgatului capului în nisip?

Un posibil răspuns mi l-a dat prietenul C., acum cardiolog într-o ţară care l-a meritat mai mult. Pe atunci eram rezidenţi cu toţii și ne întâlneam după serviciu la sala de forţă, unde, între două seturi de tras de fiare, puneam la cale viitorul omenirii și al artelor liberale. C. îmi zicea atunci că literatura e de două tipuri, una care îţi produce un sentiment al paradisului pierdut, a sense of loss, așa cum e aproape inevitabil cu orice lucru care îţi lărgește orizontul și îţi arată viaţa și pe oameni în lumina lor vremelnică și măruntă. Și cealaltă literatură, care, exact invers, îţi produce o uimire, un moment de graţie, a sense of wonder, prin care întrezărești o lume mai bună și poate mai adevărată decât cea pe care o știi. Mă rog, nu mai știu exact cuvintele pe care prietenul C. le-a folosit, dar asta era ideea, cum mi-o amintesc.

Și cred că așa e și viaţa, de două feluri care coexistă permanent, și nu avem unde să ne ascundem de frământare, de frică, de boală și de moarte, putem doar să le înfruntăm și să ne batem cu ele cu tot ce avem, împreună, și nu pitiţi în intimităţile respective. Și refugiul, momentul de tras răsuflarea și în același timp motivul pentru care totul merită, e simţul mirării.

Foto: pixabay.com