Amândouă pot fi vindecate, însă există risc de recădere. 

Săptămâna trecută spuneam că în vacanţă pot apărea și probleme de natură psihică. Două dintre acestea sunt sindromul Stendhal și sindromul Ierusalim. Pentru amândouă au fost descriși ca factori de risc nivelul educaţional, starea civilă, vârsta și stresul cauzat de călătorie. Tratamentul constă în primul rând în scoaterea pacienţilor din mediul respectiv și reintegrarea lor într-un mediu familiar. Astfel, aceștia se întorc la viaţa lor fără nicio urmă de boală mintală, dar repetă episodul la revenirea în mediul respectiv.

Copleșit de prea multă frumuseţe

Denumirea de sindromul Stendhal pleacă de la pseudonimul literar al scriitorului francez Henri-Marie Beyle. La 22 ianuarie 1817, „Stendhal” Beyle a intrat în Catedrala Santa Croce din Florenţa unde, sub influenţa frumuseţii ornamentelor și a istoriei celor care-și au acolo mormintele, a experimentat un eveniment care i-a schimbat viaţa. Despre acesta scria: „Ajunsesem la acel punct de emoţie care întâlnește senzaţiile cerești date de Arte Plastice și sentimentele pasionale. Plecând de la Santa Croce, aveam bătăi neregulate ale inimii, viaţa se scurgea din mine, mergeam cu frica de a nu cădea”. Acesta a fost un extaz sublim, în timpul căruia scriitorul s-a simţit „aproape de cer”. A fost un moment în care a experimentat o tahicardie severă și tulburări de coordonare motorie. 

Pornind de la această descriere, în 1989, psihiatra italiană Graziella Magherini a definit sindromul Stendhal. A făcut aceasta după ce, timp de 20 de ani, a studiat 106 cazuri de tulburări psihiatrice apărute la turiștii non-italieni care au vizitat muzeele și galeriile din Florenţa și, ulterior, au fost consultaţi la Spitalul Santa Maria Nuova. Aceștia au prezentat simptome clinice care erau în concordanţă cu descrierea lui Stendhal, menţionată anterior. De aceea, afecţiunea mai este denumită și „sindromul Florentin”.

Manifestări frecvente

Majoritatea pacienţilor au resimţit ameţeli, palpitaţii, halucinaţii, dezorientare, depersonalizare și epuizare profundă. Cei care au avut un program mai condensat, cu mai multe călătorii într-o perioadă scurtă de timp, au prezentat simptome mai grave.

La fiecare caz, dr. Magherini a observat că debutul simptomelor a fost brusc, iar durata s-a întins de la două până la opt zile. Cele mai frecvente manifestări au fost: dureri toracice, palpitaţii, diaforeză (transpiraţii abundente ca răspuns la factorii de stres fizic și emoţional), astenie și anxietate. 66% dintre pacienţi au raportat în principal simptome neuropsihiatrice, 29% au prezentat tulburări severe ale dispoziţiei și 5% au prezentat atacuri de panică și simptome de disautonomie. Ei au menţionat inclusiv acuze cardiovasculare, asemănătoare cu infarctul miocardic acut, sau dureri abdominale acute, urmarea unui sindrom dispeptic gastric acut.

Produs al unei experienţe intense

Etiologia sindromului a fost privită în ansamblu ca „un produs al experienţei de a se regăsi într-un oraș sau într-o clădire care permite vizitatorului să privească opere de artă minunate, măreţia trecutului și perspectiva sa istorică”. În esenţă, când călătorul vede multe opere de artă măreţe (sau chiar fenomene naturale speciale, maiestuoase), se produce o detașare de mediul familiar, care determină apariţia acestor simptome. Pacienţii sunt efectiv copleșiţi/șocaţi de atâta frumuseţe.

Se pare că sindromul Stendhal este mai frecvent în rândul europenilor. Istoria ne spune despre mulţi oameni celebri care ar fi experimentat simptome similare cu sindromul Stendhal. Psihanalistul Sigmund Freud a scris despre sentimente severe de alienare și depersonalizare la vizitarea Acropolei Atenei, iar scriitorul Fiodor Dostoievski a suferit o paralizie severă când s-a confruntat cu „Le Christ mort au tombeau” de Hans Holbein la Basel, Elveţia.

De la turiști la... sfinţi autoproclamaţi

Sindromul Ierusalim afectează, anual, aproximativ 200 de vizitatori ai Ierusalimului, care ajung să creadă că sunt personaje din Biblie.

Sindromul Ierusalim a fost studiat de dr. Yair Bar-El, care l-a descris astfel: iniţial, apar anxietatea și impulsul de a părăsi grupul și de a merge singur prin Ierusalim. Ulterior, apar obsesia pentru curăţare ritualică (băi, dușuri,  spălarea obsesivă pe mâini) și folosirea unui cearșaf alb pe post de haină sfântă. Într-un final, pacientul cântă sau declamă versete din Biblie sau cântece religioase și mărșăluiește către un loc sfânt. Totul culminează cu rostirea unei predici în acel loc, îndemnând oamenii la o viaţă mai bună. Aceasta ar fi forma cea mai „benignă” a sindromului Ierusalim, dezvoltată de persoanele fără o patologie psihiatrică anterioară. 

Potrivit studiilor, apare, de regulă, la turiștii americani și canadieni protestanţi, tineri, necăsătoriţi, cu o educaţie religioasă strictă. Dr. Bar-El a sugerat că aceștia sunt mai susceptibili pentru că, spre deosebire de evrei sau catolici, care au ritualuri, tradiţii și un intermediar pentru divin (precum un preot), protestanţii se conectează direct la Dumnezeu, fără intermedierea unui preot. 

Există și forme mai grave

Dr. Yair Bar-El a descris încă două forme ale sindromului Ierusalim. Prima este cea suprapusă unei boli psihotice deja diagnosticate înainte de vizita la Ierusalim. De obicei, acele persoane au plecat să viziteze orașul datorită ideilor religioase, adesea având în vedere un scop sau o misiune despre care ei cred că trebuie finalizat(ă) la sosire sau în timpul șederii. De exemplu, o persoană afectată poate crede că este o figură religioasă istorică importantă. Evreii tind să se identifice cu figurile Vechiului Testament, iar creștinii cu ale Noului Testament. Studiile arată că aproximativ 80% dintre cazuri se încadrează în acest tipar, pentru acești pacienţi sindromul Ierusalim fiind o prelungire a bolii lor.

Cea de-a doua formă a sindromului Ierusalim este suprapusă și complicată de o idiosincrazie psihică (o repulsie nemotivată faţă de obiecte sau persoane din mediul ambiant). Aceasta nu ia neapărat forma bolii mintale. Poate fi pur și simplu o obsesie anormală din punct de vedere cultural pentru semnificaţia Ierusalimului, fie ca individ, fie ca parte a unui grup mic religios cu credinţe spirituale idiosincrazice. În această categorie s-ar încadra Michael Rohan, un turist creștin care, sub influenţa sindromului Ierusalim, a încercat să incendieze Moscheea al-Aksa.