Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Reportaje

Părinte adoptiv, în căutarea fericirii

Viața Medicală
L. Budin vineri, 4 iunie 2021

Trei femei, trei povești de viaţă. Un asistent medical, un medic stomatolog și un nutriţionist au făcut un pas pe care mulţi ezită să-l ducă până la capăt: au devenit părinţi adoptivi.

Trei femei, trei povești de viaţă. Un asistent medical, un medic stomatolog și un nutriţionist au făcut un pas pe care mulţi ezită să-l ducă până la capăt: au devenit părinţi adoptivi. Și-au învins reticenţele, și-au asumat provocările și descoperă fericirea în fiecare zi.

deschidere

elena-Ioana Sîngeorzan, Alba Iulia: „ȘI MAMĂ, ȘI TATĂ”

Ioana, asistent medical, se mândrește tare cu Paul, 18 ani, și cu Ștefania, 12 ani. Soţul ei a fost răpus de COVID-19, dar tragedia o face să-și strângă și mai puternic copiii în braţe.

ioana_singeorzan

Loc de pătuţ

Povestea Ioanei începe în urmă cu aproape 20 de ani: „Eu și soţul ne-am gândit să adoptăm, cu speranţa ca, în timp, să putem avea și un copil al nostru”, spune ea.

A simţit, totuși, o oarecare reţinere din partea partenerului de viaţă. Așa că, atunci când cuplul a fost invitat la un eveniment de familie, la Cluj – la o mătușă care avea, în plasament familial, un băieţel în vârstă de 4 luni –, Ioana a decis să nu mai încerce în niciun fel să-și convingă soţul.

Și, după două săptămâni, alesul inimii i-a reproșat din senin: „Auzi, tu nici nu-ţi dai seama că eu mă scol în fiecare dimineaţă la 5, și mă gândesc”. „La ce te gândești, dragă?”, i-a susurat ea. „La locul unde-o să punem pătuţul copilului”.

Un rol ușor

Adopţia s-a finalizat nesperat de repede. Ioana spune că n-a avut temeri legate de sănătatea bebelușului: „Eu am lucrat 15 ani în protecţia copilului, cumva lucrurile în mintea mea erau clare”.

Cu Paul și-a intrat ușor în rolul de părinte și a avut mereu ajutorul familiei lărgite.

N-am văzut nimic ca pe-o povară. Chiar și când lucrurile au fost mai dificile, a fost o dulce povară”, spune Ioana.

Surioara rebelă

Altfel au stat însă lucrurile când familia a adoptat-o pe Ștefania. „Eu tot nu rămâneam însărcinată, iar soţul îmi spunea că-i pare rău că Paul nu are un frate sau o soră. Ei, să adoptăm din nou – am zis eu – că doar suntem pricepuţi la asta. Mă înșelam!”

Ștefania a fost luată dintr-o familie de plasament la vârsta de 3 ani. Achiziţiile ei erau puţine: nu rostea nici patru cuvinte, nu mergea la oliţă, avea probleme de atașament. Plângea din orice, de ieșeau vecinii la geam.

„La vremea aia avea o claie de păr creţ: când urla, i se mișca părul așa, de parcă era băgată în priză”, spune Ioana.

Dacă ne-a ajutat cineva în perioada asta, acela a fost Paul. A iubit-o pe Ștefania de la început, necondiţionat”.

Vremea adevărului

Ioana și soţul ei nu au așteptat mult ca să le spună celor mici că au și părinţi biologici. Paul a aflat asta la vârsta de 3 ani, Ștefania – la 7 ani. „Băiatul a reacţionat foarte nervos, fata – dramatic”, spune Ioana. 

L-am întrebat pe Paul cum ar fi fost să-i spun asta mai târziu, la liceu. Mi-a zis că, dacă l-aș fi crescut în minciună, nu mi-ar fi iertat-o niciodată”.

Putere de Sus

Acum, Paul e student la Arhitectură, iar Ștefania e la Școala de Arte. O singură apăsare, greu de îndurat: faptul că soţul Ioanei nu mai e. „El reprezenta autoritatea recunoscută și îndrăgită de copii. Acum, trebuie să fiu și mamă, și tată”, spune ea.

Ștefania trece prin perioada mai dificilă a adolescenţei – noroc cu Paul, care a preluat multe dintre atribuţiile tatălui său. Ioana nu se dă bătută:

În fiecare zi, parcă primesc putere de la Dumnezeu. În fiecare zi, câte puţin. Și sunt fericită”.

Emanuela Stanciu, Pitești: „Fiecare copil merită o familie”

Emanuela Stanciu, medic stomatolog, trăiește fericirea la cote maxime. Povestește cum au intrat în viaţa ei cele trei prinţese – și o emoţie nestăvilită îi răzbate din glas.

emanuela-stanciu-foto

O decizie firească

După cinci ani de căsnicie fără copii, decizia a venit firesc. Și, fiindcă lucrează în domeniul medical, Emanuela a studiat cu mare atenţie fișa sintetică a copilașilor pe care dorea să-i înfieze.

Da, am refuzat să mergem la potrivire cu copii ai căror părinţi prezentau un istoric sub semnul întrebării – consum de alcool, boli mintale”, spune ea.

Prima întâlnire cu Bianca a avut loc la doi ani de la obţinerea atestatului care dădea undă verde pentru adopţie.

Primele probleme

După ce soţii Stanciu au considerat că au reușit să se conecteze emoţional cu Bianca, s-au arătat gata să o primească în viaţa lor pe Ina. Și-au dat seama însă că fetiţa avea probleme mari de sănătate, deși era declarată copil sănătos.

Ina suferea de fibroză chistică, cea mai răspândită boală genetică. Ne-am dat seama de asta în perioada de încredinţare, dar nu am
renunţat. Fiindcă fiecare copil merită să aibă o familie”.

Un semn divin

Al treilea copil a fost o surpriză pentru soţii Stanciu, care erau deja ieșiţi din sistemul de adopţii. „Legea spune însă că, în momentul în care apare un frate biologic al celui deja adoptat, trebuie să fie notificată și familia adoptatoare”, punctează Emanuela. „Am aflat că mama biologică a Biancăi a mai dat naștere unui copil. Și am zis, asta e!”.

Așa a apărut Ana, în vârstă de 8 luni. Venirea ei a fost anunţată, cumva, printr-un semn divin, crede Emanuela.

Noi suntem credincioși practicanţi. Într-o dimineaţă, l-am auzit pe soţ rugându-se pentru un nou membru al familiei. Peste câteva ore, ne sunau cei de la Protecţia copilului”.

Lupta cu trauma

Au existat provocări cu fiecare dintre cele trei prinţese. Cu Bianca, dificultatea a fost reintegrarea ei în familie. „Avea 2 ani și 3 luni când am adus-o acasă și ne-a respins fără drept de apel. Noi îi spuneam că o iubim, că suntem familia ei, și ea răspundea, hotărât: «Nu cu voi! Nu cu voi!». Câteva luni a durat treaba asta”.

Cel mai greu, subliniază Emanuela, e să gestionezi logic, nu cu inima, situaţii asemănătoare:

Să înţelegi că un copil e în traumă, că nu poţi decât să renunţi la tine și la așteptările tale și să îi dai lui tot”.

Sub asaltul infinitelor și răbdătoarelor semne de tandreţe din partea noii ei familii, Bianca a cedat: a acceptat să fie iubită.

Sâmburele geloziei

La Ina, provocarea a fost boala ei. „Am fost cu ea la investigaţii, i-am schimbat regimul alimentar – i-am schimbat brusc viaţa. De asta, perioada de dezvoltare a atașamentului a durat ceva mai mult”, spune Emanuela.

Mezina, Ana, a fost singura care s-a integrat rapid. Dar asta nu înseamnă că a fost ferită de scenele de gelozie din partea surorilor ei. „Am încercat să le responsabilizez pe fetele mai mari – mai ales pe Bianca. Îi spuneam Biancăi: «Uite, fără tine nu mă descurc». Iar ea și-a luat repede
rolul în serios”.

O preocupare a Emanuelei a fost timpul petrecut cu fiecare dintre fetiţe, după adopţie.

Pentru fiecare mi-am luat trei luni liber. După aceea, am încercat să lucrez cu soţul în contratură, să ne facem programul în așa fel încât unul dintre noi să fie permanent cu ele, acasă”.

Primele întrebări

Deși au vârste între 3 și 8 ani, fetiţele știu că sunt adoptate. „Pentru noi, adevărul e un mod de viaţă – iar adopţia face parte din adevărul vieţii lor. Nu am vrut să ascund asta”.

Desigur că au apărut și întrebările incomode.

Bianca s-a interesat imediat: «De ce biologica m-a abandonat, nu m-a iubit?». A folosit termenul ăsta, «biologica» – și am simţit ceva, ca un cuţit în rană”.

Ori de câte ori vorbește despre adopţie cu fetele ei, Emanuela o face la superlativ. Vrea ca ele să știe cât de mult i-au schimbat viaţa.

O amintire preţioasă

Viaţa cu trei copii nu e ușoară, mărturisește Emanuela, dar responsabilităţile și bucuriile se împart cu un soţ iubitor și devotat. Nu există bonă, timpul petrecut cu fetiţele e cel mai preţios.

O amintire îi aduce tremur în glas:

Am venit într-o seară de la serviciu, era vară, iar fetele erau pe terasă. Și, când mi-au văzut mașina, au început să sară și să ţipe: «Mama! A venit mama!» Era așa o bucurie, că m-a bușit plânsul. Dacă nu eram deschiși la adopţie, n-aș fi avut niciodată parte de imaginea asta”.

I.L., medic generalist – consilier nutriţie, Sibiu: „Șansa la viaţă”

I.L. lucra în industria farmaceutică atunci când a dat peste sufleţelul care avea să-i schimbe viaţa. Alte priorităţi, alte bucurii – iar fata ei e acum o adolescentă frumoasă și deșteaptă.

a treia poveste

„Ea e!”

În urmă cu 16 ani și jumătate, I.L. era în Călărași, în interes de serviciu, și donase medicamente pentru secţia de pediatrie a unui spital din judeţ.

Directoarea i-a spus: „Hai să-ţi arăt care sunt beneficiarii”. Și i-a arătat bebelușii pe care mamele lor îi abandonaseră în spital și care încă nu fuseseră plasaţi la familii sau la casa de copii.

De când am intrat în salon și am văzut fetiţa de 6 luni, mi-am zis: ea e! O săptămână mai târziu, o luam acasă”.

Fără opreliști

I.L. nu știa prea multe despre părinţii bebelușului.

„Mama, probabil minoră, o fi fost învăţată de cineva să vină la spital când e în travaliu, să nască și apoi să dispară. Ancheta poliţiei nu a dus nicăieri. Norocul meu a fost că, la vremea aceea, s-a întâmplat ca directoarea spitalului să aibă multe probleme pe cap, așa că nu a apucat să anunţe autorităţile în legătură cu nou-născutul. Prin urmare, fetiţa a ajuns direct la mine, fără să mai treacă prin alte mâini”.

Priorităţile se schimbă

Provocările nu au lipsit, desigur.

„Legislaţia din acel moment îţi permitea să stai acasă doar o lună cu copilul adoptat”. Ca să facă faţă și sarcinilor de la muncă, și celor de acasă, I.L. a apelat la o bonă. Cât despre bucurii... sunt greu de descris în cuvinte, spune I.L.

După ce te-ai chinuit ani de zile să ai un copil și te vezi cu el în braţe, totul se schimbă în jurul tău: priorităţile, modul în care vezi viaţa. Te raportezi la altceva”.

Dreptul de-a ști

Fetiţa ei a aflat de la vârsta de 6 ani și jumătate că I.L. nu e mama ei biologică. „E dreptul fiecăruia să știe de unde vine”, spune medicul.

La momentul respectiv, am încercat să-i explic lucrurile astea pe înţelesul ei, împachetând totul într-o poveste frumoasă. I-am spus că a crescut în altă burtică, pentru că acolo a fost pusă de Doamne-Doamne, special pentru mine”.

Pe moment, fetiţa nu a avut niciun fel de reacţie, dar a doua seară, la ora poveștilor, a întrebat: „Dar femeia aia care m-a purtat în burtică de ce m-a dat, nu m-a iubit?”.

Dialog între generaţii

I.L. consideră că pregătirea medicală i-a fost de folos și ca mamă. „Fata mea face parte dintr-o generaţie mai rebelă – iar noi, părinţii, am fost deschiși la nevoile ei. Am discutat, fără ascunzișuri, aproape orice, am apelat și la un psiholog”.

Un sfat pentru cei care doresc să adopte?

Eu cred că, dacă îţi dorești cu adevărat un copil, contează mai puţin dacă îţi poartă genele sau nu. Cea mai mare binecuvântare e să-i oferi o șansă unui copil care n-a avut noroc”.

Modificări în legislaţie

Nicoleta Cristea-Brunel, președinte al Asociaţiei SOS Infertilitatea, a încercat, fără succes, să adopte, în urmă cu nouă ani.

M-am întors din Franţa, mi-am lăsat toată viaţa în spate – și am primit un atestat (n.r. care te confirmă apt să adopţi). Am rămas cu acea hârtie în sertar. Pe vremea aceea, așteptai să fii sunat. Pe mine nu m-a sunat nimeni”.

manuta

De atunci legislaţia s-a modificat și, cel mai important, a apărut lista copiilor greu adoptabili. Nicoleta Cristea-Brunel explică:

Adopţia se face în două feluri: prin potrivire, adică aștepţi să te sune cei de la Direcţia pentru Protecţia Copilului, sau proactiv – adică te duci la lista copiilor greu
adoptabili”.

Dacă un copil a stat în sistem șase luni și nu a intrat în procesul de potrivire cu o familie, atunci intră în această bază de date, explică Nicoleta Cristea-Brunel. „Familiile pot face o programare la Direcţie pentru a consulta respectiva listă”.

O problemă la care adoptatorii trebuie să fie totuși atenţi este supradiagnosticarea copiilor din sistem, avertizează aceasta. „Un copil e lăsat toată ziua în faţa televizorului și pare apatic? Nimic mai simplu decât să-i scrii în certificatul medical «nuanţe de spectru autist». Și în momentul ăla nu ţi-l mai adoptă nimeni”. Așa că, dacă o familie se îndrăgostește de un copil aflat în baza de date, are dreptul să îl ducă la medic și să verifice diag­nosticele oficiale.

Etichete: adoptie parinti adoptivi medici Ioana Singeorzan-Kiss SOS Infertilitatea Nicoleta Cristea-Brunel Emanuela Stanciu cerere adoptie proceduri adoptie dosar adoptie

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.