În 17 decembrie 1989 eram în Sinaia. Maia (bunica soţiei), Dumnezeu să o odihnească în pace, ne prevenise că „se petrec lucruri mari”, dar noi, naivi, nu am crezut-o și am plecat din București cu două zile înainte. Am dat telefon unui „băiat din Sinaia” cu care urcasem voinicește de la Sâmbăta de Sus până pe creasta Munţilor Făgăraș cu câteva luni mai devreme. El, pe un ton misterios, ne-a invitat să vorbim, „dar nu în hotel”.

Nu existau telefoane „deștepte”, dar sistemele de ascultare funcţionau 24/24. Am mers într-o zonă întunecoasă unde ne-a spus că la Timișoara este „fierbere”. După câteva zile, revenind în hotel, fetele din grupul artistic au „scos” un strigăt care putea fi considerat cutremurător. Împreună cu soţia mea am căzut (la propriu) pe fotoliile care se aflau în holul hotelului și am început să plângem, simultan, gândindu-ne că „am scăpat de Ceaușescu” și că fiul nostru, care urma să se nască, va trăi o altă viaţă... mai bună.

Cei „de astăzi” nu pot înţelege ce spun în continuare și nici nu vor crede: trăiam în acea perioadă cu „certitudinea” că Ceaușescu este peren, că va supravieţui tuturor, că noi ne vom duce, dar el va rămâne. Ceea ce s-a petrecut atunci a fost „ireal” (în comparaţie cu gândurile noastre întinse către viitor). Dar, oare ce am putea răspunde la întrebarea: „fiul dv. trăiește o altă viaţă... mai bună”?

Ar fi incalificabil să spunem că „era mai bine înainte”. Nu, nu era. Dar putem spune că speranţa din decembrie 1989 a fost la „ani-lumină distanţă” de ceea ce a urmat. Dacă România ar fi fost condusă pentru binele românilor și pentru binele României, sunt sigur că astăzi eram deasupra Elveţiei, deasupra multor state din orice alt colţ al globului. A fost o „șansă enormă” – a fost!

Există vreo legătură între ceea ce am trăit în decembrie 1989 (v. caseta alăturată) și articolul de săptămâna trecută?* Sau între mesajele din primele luni după acel decembrie, când se discuta intens despre noua generaţie, care va reuși să înlocuiască prin bine răul făcut de generaţiile trăitoare în comunism și despre „luminiţa de la capătul tunelului”, pe care o așteptăm încă de când aveam vârsta tinerilor, dar am ajuns către vârsta pensionării?

 Există disperare în mesajul pe care îl transmit? Sigur nu este vorba de disperare. În contextul în care mulţi mă întreabă „de ce îţi pasă?” sau îmi spun direct că nu ar trebui să îmi pese, că ar trebui să îmi văd de „treaba mea”... totuși, îmi pasă. Îmi pasă pentru că nu mă interesează ce se petrece cu mine, ci mi-am dorit și încă îmi doresc o societate altfel – cel puţin societatea românească, măcar în domeniul  medical.

De unde aceste gânduri?

Nu pot să nu îmi amintesc și reamintesc an de an, cel puţin la început și final de an universitar, următoarele cuvinte pe care le copiez fără a le modifica, scrise de un fost student: „Trebuie să recunosc că aveţi un renume nu tocmai încurajator de profesor «care pică». În consecinţă, când am aflat că voi face microbiologia cu dumneavoastră, nu a fost o sărbătoare, pentru că unii colegi mai mari au avut grijă să bage frica în mine și, totodată, eram sigur că NU îmi va plăcea microbiologia”.
Să fie vorba aici doar despre microbiologie, un domeniu care poate fi (și cam este) eronat considerat neinteresant, inutil, neclinic, în afara interesului unui doctor? Nu, nu este vorba doar despre microbiologie, ci despre o atitudine ce provoacă un important stres negativ.

Cum să induci frică unui viitor coleg? Cum să nu te gândești că prin asta faci un lucru foarte rău? Îl poţi face să lipsească de la cursuri, să fie neatent la lucrările practice, să ignore sfaturile medicale cu aspect preventiv, să se opună mental ideilor de prevenţie discutate pe parcursul unui an universitar. La ce îţi poate folosi ţie, „student mai mare”, să colportezi, să produci și să răspândești zvonuri, mesaje nu doar negative, ci și aberante, fără legătură cu realitatea? Cum să participi la ore un an întreg și să nu înţelegi nimic din ceea ce se petrece? Cum să nu (vrei să) înţelegi acest mesaj foarte simplu, transmis de mine: „Oameni buni, dacă nu aţi înţeles nimic sau aproape nimic în acest an universitar și din ceea ce am făcut împreună cu voi, măcar tăceţi, nu-i mai minţiţi pe viitorii voștri colegi; spuneţi-le doar atât: mergeţi, vedeţi, faceţi și o să vă formaţi singuri o opinie!”.

Arătați că vă interesează!

De foarte mulţi ani, prieteni sau membri ai familiei îmi spun și repetă „nu mai pierde atât de mult timp pentru studenţi, nu îţi mai neglija familia și sănătatea proprie pentru ei că nu merită, lor nu le pasă de ceea ce tu faci”. Însă din perioada când eram asistent benevol, fără salariu (1987-1991) și mult după aceea, nu doar că nu am ascultat aceste sfaturi, ci dimpotrivă, am ridicat ștacheta (muncii personale) an de an. Excepţie fac ultimii doi-trei ani în care, deși nu am ridicat-o și mai mult, nici nu am coborât-o. Diferenţa a fost că la debut de an universitar am spus: „Cereţi și vom face, arătaţi-ne că vă interesează și vom veni cu și mai multe informaţii”.

Puţini, foarte puţini au reacţionat. Mulţi au continuat să ţină cont de aberaţiile auzite, precum: „ghinion faţă de alte serii, pretenţii exagerate, note foarte mici, pică cei mai mulţi în comparaţie cu alte locuri unde se face microbiologie, ore de curs prea solicitante, întrebări fără sens, pretenţii mult prea mari pentru o materie neimportantă, prea mult de învăţat, așteptări prea mari ș.a.m.d.”. Să fie „ghinion” faptul că un viitor medic învaţă, că este ajutat să înveţe cum se învaţă, că i se permite să greșească de oricâte ori pe parcursul anului pentru a evita erorile în timpul  examenului? 

Dacă sunt studenţi care pot să rezolve corect 41-44 de întrebări din 45, oare aceasta înseamnă că întrebările nu se pot rezolva? Că sunt „prea grele”? Desigur că nu toate sunt ușoare, dar în fiecare sesiune am avut grijă să fie proporţional distribuite: întrebări ușoare și foarte ușoare, întrebări cu dificultate medie și doar câteva cu o dificultate mai mare. Tare aș fi dorit ca acei „binevoitori” (persoane lipsite de „common sense”) să dea exemple concrete de „întrebări fără sens”. 

Încă din primul curs, pentru a-i aduce pe studenţi în mediul microbiologic, prezint imagini pe care le comentăm împreună, începem exerciţiul pe care îl repetăm de-a lungul anului universitar. Pornesc de la un microb, o cultură microbiană și ajung la situaţia unui pacient care poate evolua, înspre bine sau nu, în funcţie de diagnosticul pus, de stabilirea, corectă sau nu, a sensibilităţii la antibiotice și chimioterapice. Vieţile multor pacienţi ajung să depindă de diagnosticul pus corect și de stabilirea corespunzătoare a tratamentului în fază acută, urmat de monitorizare și tratamentul condus corect până la vindecare.

Comportament anti-sanogen

Mulţi (majoritatea fiind dintre acei „binevoitori”) consideră că aceste gânduri vin de la un „om frustrat”. Dacă este vorba despre o „frustrare” – aceasta este aceea care te face să te gândești: „Oare ce se va întâmpla cu pacienţii lor, ai celor care nu învaţă, care nu vor să înţeleagă noţiunile de bază și mai sunt și lipsiţi de empatie?”. Da! De pacienţi îmi pasă, chiar dacă nu îi cunosc și nu îi voi vedea niciodată altfel decât, poate, virtual.

Cum ar fi să nu îmi mai pese? Probabil, pe mulţi studenţi i-aș bucura. Dar i-aș „pierde” pe cei puţini, pe cei interesaţi sau foarte interesaţi, pe cei care se tem să dea răspunsuri pentru a nu fi catalogaţi drept „tocilari” (sau mai rău), pe cei care se ascund pentru a „nu ieși din grup” și pentru a nu fi consideraţi „ciudaţi”. Prefer să fiu eu considerat „ciudat” decât să nu mă adresez cum se cuvine celor ce au ales această facultate din pasiune. Celor care simt că medicina nu este o meserie, ci o misiune, care vor fi medici buni, oameni empatici, oameni de care este mare  nevoie mereu.

Dacă nu facem așa, dacă nu lucrăm așa cum se cuvine, unde ajungem? Să ne mulţumim cu zgomotele infernale care deranjează aproape un oraș întreg? Cu ritmurile „treapărilor” care urlă obscenităţi și se bucură că zgomotul de pe scenă este însoţit „sinergic” de reacţia mulţimilor însetate de alcool și droguri, de comportament anti-sanogen, dar, mai grav, de diseminare a acestor reacţii către copii, tineri sau mai puţin tineri? Ne putem crește așa copiii și nepoţii? Putem accepta acest „viitor”?
 

*https://www.viata-medicala.ro/despre-lipsa-bunului-sim-intre-colegi-33428