La începutul rezidenţiatului meu, spitalele Bagdasar și Obregia erau în aceeași curte. Ajungeam ușor de la unul la celălalt, ceea ce era foarte la îndemână pentru noi, atunci când un pacient psihiatric avea o urgenţă nepsihiatrică. Acest lux interdisciplinar s-a încheiat odată cu construirea unor garduri foarte înalte, care au delimitat clar curţile și ne-au despărţit definitiv.

Pandemia a înălţat gardurile. Înainte de 2020, noi, părinţii, puteam să ne așteptăm copiii în curtea școlii, după ce se suna. Nu mai e permis, ne înghesuim cu toţii pe trotuarul foarte îngust de afară. Și accesul în spitale e mult mai dificil. Uneori se mai întâmplă să trebuiască să-mi vizitez un pacient într-un spital: am mari emoţii, știu că voi trece mereu prin furci caudine înainte să pot intra în curte. Faptul că ajung de obicei pe bicicletă mă face și mai suspect.

Aș remarca faptul că, la noi, și bisericile au garduri. Școala, biserica, spitalul, instituţiile statului, noile cartiere rezidenţiale cu bariere și paznic la intrare. Palatul Parlamentului. Cresc garduri la întâmplare în București, în jurul peticelor de iarbă.

Aparent, nu e peste tot așa. În Strasbourg, marele Spital Civil e deschis ca un mic cartier, prin care poţi trece oricând pentru a scurta drumul, pe bicicleta care nu te face suspect. Un alt spital din zonă are o curte cu garduri, dar în timpul zilei funcţionează și ca parc, în care îţi poţi plimba copilul sau căţelul.

Vizitând niște prieteni într-un sat elveţian, am fost uimit să văd că școala lor nu avea niciun gard, terenurile de sport și cele de joacă erau deschise oricui, iar în afara orelor funcţionau ca spaţiu pietonal unde se ţin târguri sau spectacole. Și, bineînţeles, catedralele nu au nici ele garduri.

Gardurile sunt un simptom al fricii. Deocamdată, nu ne descurcăm fără ele. Dar trebuie să ţinem minte că, deși avem impresia că noi le construim, sunt de fapt omniprezente și spontane, cresc ca buruienile și pe dinafară, și pe dinăuntru, în spaţiul public și în cel interior, moral, dacă nu avem grijă de spaţiile astea. Dacă nu suntem atenţi, fiecare om va avea gardul lui, dacă nu cumva s-a și întâmplat acest lucru, dacă nu cumva noţiunea de comunitate a devenit una istorică. Eu încă mai sper să prind ziua când, uitând de garduri, vom construi între noi, în sfârșit, punţi.