Avem norocul să avem profesii care ne ţin foarte ocupaţi și care ne dau sentimentul de sens: indiferent de specialitate, ne întâlnim zilnic cu dezordinea (suferinţa, disfuncţia, leziunea) și trebuie să o preschimbăm în ordine. Dacă reușim, avem satisfacţia că lăsăm în urmă o situaţie mai bună decât ar fi fost suficientă să ne ţină activi și motivaţi, în ciuda muncii dificile și împovărate de responsabilitate.

Din păcate însă, uneori trebuie să ne întrebăm dacă ne mai ajutăm cu adevărat pacienţii. Dacă nu cumva buna noastră credinţă, pregătirea, experienţa sunt, în cea mai mare parte, irosite.

Ca medic de ambulatoriu, văd adesea cazuri foarte grave. Sună ciudat, dar mult mai ciudat ar fi dacă nu le-aș vedea. Gravitatea nu e sinonimă cu urgenţa, chiar dacă orice situaţie gravă devine, periodic și în stadii finale, urgentă. 

Sunt cazuri unde e nevoie însă de un întreg șantier terapeutic, în care medicul poate fi cel mult un diriginte. Am o agendă mereu plină, ca orice medic de vârsta mea. Dacă ar fi să mă bazez pe programări aș fi inutil: un pacient care are nevoie să fie văzut măcar săptămânal va găsi un loc de control în trei luni. Asta se întâmplă de altfel în mai toate sistemele medicale avansate: specialistul nu face micro-management de caz, el intervine doar în momente-cheie și, în rest, sistemul ar trebui să preia sarcina prin alţi actori. În România, însă, nu există cu adevărat un sistem.

Accesul pacienţilor la resurse care să le susţină sănătatea mintală este costisitor, greoi și mai ales dezorientant, lipsit de îndrumare. Lucrurile bune care se întâmplă sunt iniţiative individuale eroice și generoase, dar fără niciun impact la nivel populaţional, pentru că sunt prea mici și prea puţine. Ce nu pot face în cursul programărilor tot eu trebuie să fac, fără programare, la telefon, ziua, noaptea, în concediu, oricând.

Conceptul de „limite sănătoase” e un lux. Dar, pentru că sunt doar un om, cu cât mă întind mai mult cu munca și numărul de pacienţi, cu atât voi face o treabă mai proastă și cu riscuri mai mari pentru pacient. 

M-am resemnat demult că munca noastră va fi mereu plină de greutăţi și imperfecţiuni. Dar cred că, din când în când, trebuie să ne rupem de ea, doar pentru a privi mai departe, a vedea ce putem face ca ea să nu fi fost degeaba.