Cu dureroasă surprindere pentru că nimic nu lăsa să se bănuiască această, poate, prea timpurie pierdere a unui om care continua cu tinerească putere de muncă să îngrijească copiii bolnavi. Cu adâncă mâhnire deoarece cu el dispare nu numai o ilustrație a științei și a pediatriei românești, dar și o fire excepțional înzestrată, având o frumoasă înfățișare fizică, plină de distincție și eleganță care, prin inteligență, prin cultură, prin temperamentul plin de voioșie și radiator de simpatie a împodobit galeria oamenilor de seamă ai Clujului. 

Profesorul Dr. Nicolae Miu a fost deopotrivă și vulturul care a despicat zenitul deschizând îndrăzneț orizonturi noi în medicina românească, dar și plugarul harnic care o viață întreagă, fără odihnă de ani, de zile ori de nopți a încărunțit în brazdele pe care le-a tras adânc în ogorul științei. 

În primul rând, a lăsat urme neșterse ca dascăl. În universitate el a fost profesorul de elită, model de exactitate și punctualitate, de o mare precizie în exprimare, sever cu învățăceii, așa cum era și cu el însuși, respectat fără să fie însă temut. Influența sa ca profesor s-a făcut simțită nu numai prin prelegerile de la catedră cât mai ales prin exemplu vieții și activității sale. În ce privește cariera de medic a adus o artă superioară și o conștiință profesională, exprimate printr-o meticulozitate care mergea până la pedantism. 

Lucrând ca practician și-a asigurat o mare clientelă, iar recunoștința pe care a semănat-o în jurul lui, în felul de a se purta cu suferinzii, a germinat în sentimente și în legături de prietenie sincere, durabile, presărate de la cele mai înalte trepte ale ierarhiei sociale până la cele mai umile. Dar aureola vieții profesionale, de o mare bogăție și prestigiu a fost însoțită de dezvoltarea treptată a aureolei morale care i-a încununat ființa, împletindu-se una cu cealaltă, realizând împreună o îmbinare desăvârșită a unei mari și excepționale personalități. 

Ar fi însă o nedreptate dacă l-am privi pe profesorul Nicolae Miu în chip individual separat de acela al tovarășei sale de viață Aurora Miu, reputat medic oftalmolog. Amândoi formau o pereche de ființe strălucitoare și inteligente ce se completau una pe alta, întregindu-se armonic. Altarul pe care profesorul Nicolae Miu l-a deschis în inima sa după moartea soției adorate, cultul pe care a încercat să i-l consacre, oficiind pe acest altar până când a părăsit și el viața pământească pentru a merge fericit să o regăsească în lumea veșnică în care credea cu fervoare. 

M-am bucurat de prietenia acestor oameni deosebiți pe care i-am apreciat și iubit, pe lângă care am avut șansa să mă formez ca om și ca medic. Am reușit împreună să organizăm conferințe și congrese care au pus germenii înființării Societății Române de Gastroenterologie, Hepatologie și Nutriție Pediatrică. 

Am găsit în domnia sa un susținător al introducerii moralei creștine în actul medical, fiind nelipsit de la Seminariile de Medicină și Teologie de la Bistrița, care în acest an au ajuns la a XXIII-a ediție.  Era convins că medicina reprezintă prin definiție un demers estetizant, pentru că boala este antiestetică, adică este urâtul și simbolul răului, de aceea credea că medicii trebuie să primească gustul frumosului, iar preocupările artistice ale acestora nu constituie un mijloc de evaziune ci se integrează organic într-un anumit tip de personalitate care își trădează astfel necesitățile spirituale. De aici atracția medicului pentru artă, căci prin artă personalitatea câștigă valori. 

Vocea profesorului a însuflețit sala

Îmi amintesc cum în urmă cu ani, aflându-ne la Iași cu ocazia unui congres medical, atenția ne-a fost atrasă de o reclamă pe care, ca un deliciu al sorții, spectacolul „Chirița în provincie” ținea capul de afiș al stagiunii teatrale. Împreună cu micul grup care ne însoțea am hotărât să luăm bilete la matineu. În sala de spectacol mai erau câteva grupuri de elevi însoțiți de dascălii lor. La un moment dat profesorul Nicolae Miu s-a ridicat în picioare și a început să interpreteze cupletele în straiul graiului moldav, alături de personajele de pe scenă. Vocea plăcută baritonată a profesorului a însuflețit sala, iar în final a fost invitat pe scenă alături de protagoniști. 

Palmaresul acestui om de elită este strălucit. A înșira demnitățile pe care le-a ocupat, distincțiile cu care a fost cinstit, ar fi doar o enumerație stearpă și banală. Ceea ce aș dori însă să scot în evidență este faptul că acest savant a fost în același timp om. Un om în accepțiunea rară și ideală a cuvântului. 

În ultima parte a vieții, în trupul chinuit de boală al profesorului Nicolae Miu continua să coexiste un suflet mare, o inimă nobilă, o minte pătrunzătore, o voință de fier, o pasiune clocotitoare. În ciuda suferinței pe care deseori dorea să o mascheze aveam încredere în sufletul său milos, în bunătatea fără margini de care dădea dovadă, în puterea lui de a se indigna sau de o lăcrima, în energia și tenacitatea cu care continua să aline suferințele morale și fizice ale semenilor. 

Premoniția morții 

E adevărat că era și o fire mai puțin comodă pentru lumea care nu știa să-i prețuiască marile calități. De aceea nu admitea în cercurile intimilor decât puține persoane, pe aceia care trecuseră cu succes această probă a focului, adică a celor ce puteau vedea și simți bunătatea și generozitatea lui. În preajma începutului de an, am avut o convorbire telefonică cu profesorul Nicolae Miu, care se afla internat într-o secție de spital. Am povestit îndelung, cu răbdare, simțindu-l că dorește să se confeseze. Avea premoniția morții pe care doar cei profund credincioși o intuiesc. După câteva zile am aflat de nedreapta despărțire. 

Profesorul Nicolae Miu a trăit ca un mucenic al datoriei, a muncii și a umanității, a semănat în jurul lui binefaceri și a murit ca un sfânt. Drum bun în lumea veșniciei domnule profesor și prieten drag!

Bistrița, 10 ianuarie 2024

Prof. univ. dr. Mircea Gelu Buta