Carte de vizită:

• Medic primar Ortopedie-Traumatologie, Enayati Medical City
• Colaborator al mai multor clinici private
• Fellowship în chirurgia umărului, la Broomfield Hospital, Marea Britanie
• Stagii în chirurgia șoldului și genunchiului, în Marea Britanie
• Fellow al Royal College of Surgeons, Marea Britanie

Ce v-a atras către Ortopedie?

Povestea începe când eram mic. Mama e medic anestezist, iar eu stăteam foarte mult pe la spital, îmi făceam de lucru după școală, până termina ea serviciul. Mergeam la cantina spitalului să mănânc. Stăteam la un moment dat, la masă, cu niște colegi ortopezi de-ai mamei, care mi-au lansat o provocare: să tai pulpa de pui la nivelul articulației. Aveam 10 ani atunci și am luat-o foarte în serios. M-am chinuit și bineînțeles că nu am reușit din prima. Însă mi-am dat seama că îmi place să disec... Mai târziu, în adolescență, am devenit voluntar în spital. Mare parte din activitatea mea de voluntariat a fost într-o secție de ortopedie. Apoi, în facultate, anatomia membrelor mi s-a părut cea mai interesantă și, dorindu-mi deja să urmez o ramură chirurgicală, alegerea a fost logică. 

Povestiţi-ne despre relaţia cu mentorii dv.

Am avut mai mulți chirurgi ortopezi care m-au luat sub aripa lor, încă de când eram tânăr. Activitatea mea din Marea Britanie a fost extraordinar de benefică și am în continuare un mentor acolo, un fost șef de-al meu care mă îndrumă și astăzi. Chiar și după atâția ani discut cazuri cu el. Este un medic excepțional, dar mai ales un om care a înțeles cine sunt și cum lucrez. M-a îndreptat către ceea ce aveam să devin. Lui îi sunt cel mai recunoscător. 

Ce v-a impresionat la sistemul de sănătate britanic?

În primul rând, felul lor de a se apleca asupra fiecărui rezident – ni se spunea trainees. Felul în care ei [medicii] nu abordează strict doar patologia ortopedică, ci și felul în care tu, ca trainee, lucrezi pe secție, cu ceilalți oameni, cum îți faci o echipă, cum lucrezi cu pacientul și cum îi vorbești. Am învățat că trebuie să privești pacientul ca pe un întreg, să îl pui pe el în centrul atenției – și nu patologia. (...) Trebuie să mulezi toate cunoștințele tale pe nevoile stricte ale pacientului. Acolo am învățat că tratamentul nu trebuie generalizat, fiecare are nevoi specifice, extrem de diferite. Iar astfel noi trebuie să ne mulăm, împreună cu toată echipa și cu toate resursele, să îndeplinim nevoile pacientului pentru a-l reintegra în societate, în muncă etc. 

Gândul de a profesa în altă ţară

Aţi fost tentat să rămâneţi să profesaţi în Marea Britanie?

Da, după rezidențiat am făcut un fellowship de umăr cu mentorul meu actual. El a fost extrem de dezamăgit că nu rămân acolo. Întâmplarea a făcut ca situația mea familială să nu permită acest lucru. Inițial, plecasem cu gândul de a rămâne în Marea Britanie și de a-mi face un loc printre medicii de acolo. Însă el mi-a dat un sfat: dacă am șansa de a-mi face meseria în locul unde m-am născut și unde înțeleg foarte bine cum sunt oamenii, (...) deci dacă mă întorc în România și aplic lucrurile pe care le-am învățat în Marea Britanie, atunci o să fie foarte bine. 

La ce nivel se află Ortopedia în România?

Practic, nu există diferențe între ortopedia din România și cea din Europa de Vest. Avem și noi chirurgie robotică, deși nu atât de bine reprezentată pe cât există în străinătate. Dar, uite, procedurile pe care le fac eu în fiecare zi sunt exact la aceleași standarde ca în restul Europei. Nu există proceduri pe care eu să le văd în afara țării și să nu le fi făcut sau să nu pot să le aplic și în România. 

Populaţia beneficiază de libertatea noastră de mișcare și de faptul că mulţi dintre noi ne-am întors ca să facem treabă bună aici.

Totuși, ar fi vreo dife­renţă?

Ceea ce se poate diferenția, însă, este accesul la această resursă în sistemul de stat, pentru că dacă în Europa de Vest poți să îți pui, de exemplu, o proteză personalizată total gratuit – vorbesc de Marea Britanie – aici, în sistemul de stat [român], nu se poate. 

Traumatologia sportivă este des întâlnită

Care sunt patologiile pe care le întâlniţi cel mai frecvent la pacienţii dv.?

Sunt două tipuri de patologii: acute sau cronice. Din punctul meu de vedere, traumatologia sportivă este cea care ocupă cea mai mare parte din patologia acută. De exemplu, persoana s-a accidentat acum câteva zile sau săptămâni și și-a rupt un ligament, un menisc sau – și mai rău – are leziuni de cartilaj. Iar patologiile cronice, cum sunt gonartrozele și coxartrozele, ocupă mare parte din povara sistemului de sănătate în rândul pacienților în vârstă. În cazurile avansate, soluția chirurgicală cea mai potrivită este protezarea articulară. 

Dacă v-aș ruga să faceţi un mic „portret-robot” al pacienţilor, cum i-aţi caracteriza?

Dacă mă uit în clinică, aproximativ 70% sunt pacienți mai în vârstă, care au o patologie cronic degenerativă și au nevoie de soluții inițial non-invazive sau conservatoare. Însă, ulterior, ei au nevoie și de soluții chirurgicale de înlocuire a articulațiilor ș.a.m.d. Patologia sportivilor este mult mai puțină, dar este mult mai zgomotoasă. Românii fac destul de puțin sport – dar și când îl fac, se accidentează destul de serios. Vorbesc aici mai ales de sporturile de iarnă, unde oamenii se duc la schi total nepregătiți, iar acolo au traumatisme ale genunchiului foarte serioase, care necesită intervenții chirurgicale. 

Iar persoanele vârstnice care apelează la dv.?

Pacientul în vârstă vine de multe ori prea târziu la ortoped, din diferite motive. Fie că nu este conștient de problema lui, de cât de serioasă e, fie pentru că medicul de familie îl îndrumă uneori către alte specialități. Din punctul meu de vedere, prevenția noastră ortopedică este mai mult secundară sau terțiară. Noi nu prea putem să facem prevenție primară, pentru că nici măcar nu ni se dă această oportunitate. Stilul pacientului român, spre deosebire de cel al pacientului britanic, este de a veni la ortoped atunci când lucrurile sunt deja serioase. Din păcate, pacientul ignoră micile dureri care pot să evoce anumite patologii. 

Cum spuneaţi, unii vin prea târziu la medic...

Da, de obicei pacientul vârstnic vine cu artroze severe, atunci când durerea nu mai poate fi controlată cu diverse leacuri băbești sau medicamentele disponibile. Există și această cultură a suplimentelor alimentare, cu care eu nu sunt deloc de acord. Suplimentele prelungesc momentul consultului ortopedic inițial. El ar trebui făcut foarte devreme, astfel încât noi, ca medici, să avem o paletă cât mai largă de opțiuni pentru pacient. Din păcate, în afectarea severă a articulațiilor, singura soluție este de a le înlocui. 

La capitolul complianţă, cum sunt pacienţii români?

Eu nu știu ce înseamnă complianța pacientului, în mare parte. De ce? Pentru că pacientul vine, i se dă un tratament, după care cel mai adesea dispare. Poate reveni [la cabinet] peste câtva timp, ani sau luni. Sau alt scenariu: pacientul vine, îl operez, după care îi spun să se ducă la recuperare medicală. Dacă se duce la un centru de fiziokinetoterapie cu care eu nu colaborez în mod direct, nu voi ști absolut nimic despre procesul lui de recuperare; nu voi ști care este parcursul lui, care este complianța lui; de câte ori s-a dus, de câte ori nu s-a dus la recuperare. De multe ori, după controlul inițial, când se scot firele, pacientul dispare cu totul. Vine peste câteva luni numai dacă se întâmplă ceva rău. De exemplu, dacă nu e mulțumit, dacă nu e OK cu operația, vine peste șase luni și îmi spune „Domnu’ doctor, mă doare!”. 

A fi sau a nu fi... compliant

Pacientul din Marea Britanie este mai compliant?

În Marea Britanie, lucrurile sunt foarte stricte. Ei au un sistem foarte bine definit între medicii de familie și medicii ortopezi, de specialitate secundară sau terțiară. În acest sistem se scriu scrisori, în care ortopedul este înștiințat de parcursul pacientului; pacientul este obligat să vină la controale, își respectă programările. În momentul în care pacientul nu face asta, el este în mod direct responsabil de riscurile și complicațiile care pot să apară ulterior. De regulă, pacientul britanic este super consecvent și foarte, foarte compliant la toate lucrurile acestea. 

Cum este perceput ortopedul în România?

Cu bune și cu rele. (râde) Pacienții sunt destul de reticenți la propunerile ortopezilor. De ce? Pentru că există multe legende urbane sau rurale despre felul cum se pune problema. Noi încercăm să explicăm că lucrurile sunt în continuă schimbare și indicațiile noastre sunt în continuă evoluție. În schimb, pacienții au mai multă încredere în vecin, prieten, doamna-babă care pune niște varză sau în „doctor Google” – asta la tineri mai mult. Din punctul meu de vedere, generațiile mai noi au schimbat percepția populației despre activitatea medicului ortoped. (...) Este îmbucurător că lumea prinde tot mai multă încredere.